StegocerasAlozaur este unul dintre primii și cel mai bine cunoscut dintre toți dinozaurii teropozi. Este pe locul 5 ca mărime între dinozaurii prădători. Este un dinozaur carnivor din categoria carnozaurilor, care a trăit în Jurasicul târziu, acum cu 156 până la 145 de milioane de ani în urmă.
Cuprins
Figurină Papo Allosaurus
Dezvoltă imaginația și creativitatea copilului tău. Pentru copii cu vârsta de peste 3 ani.
Brand: Papo
Lungime: 24.5 cm
Comandă acum!Caracteristici Alozaur
↑ cuprins
- Tip de dinozaur: teropod carnozaurian
- Nume: Allosaurus sau “șopârla diferită” (Alozaur în traducere)
- Numit de: Othniel Charles Marsh (1877)
- Lungime: 12m
- Greutate: 2000kg
- Alimentație: carnivor
- Dinți: în formă de pumnal cu margini zimțate
- Hrană: Stegozaur, Diplodocus și alții
- Mod de deplasare: pe două picioare
- Perioada în care a trăit: Jurasicul târziu, acum 156-144 milioane de ani
- Găsit în: SUA, Portugalia
- Taxonomie:
- Clade: Dinosauria > Saurischia > Eusaurischia > Theropoda > Neotheropoda > Averostra > Tetanurae > Orionides > Avetheropoda
- Infraordin: Carnosauria
- Superfamilie: Allosauroidea
- Cladă: Allosauria
- Familie: Allosauridae
- Subfamilie: Allosaurinae
- Gen: Allosaurus
- Specia tip: Allosaurus fragilis
De către Marmelad, CC BY-SA 2.5, Link, editat: ștergere cote
Numele genului Allosaurus (Alozaur) este derivat din limba greacă, provenind de la cuvintele “allos” și “sauros”, care înseamnă “șopârlă diferită”. Denumirea face aluzie la vertebrele sale concave, unice la momentul descoperirii sale în anul 1877 în Colorado, SUA de către paleontologul Othniel Charles Marsh. Aparținând genului Allosaurus au fost numite șase specii, dintre care doar trei recunoscute începând cu anul 2020: Allosaurus fragilis, Allosaurus jimmadseni și Allosaurus europaeus.
Specia tip este numită Allosaurus fragilis tot de către Marsh în 1877, care înseamnă “șopârla diferită fragilă”, referindu-se la caracteristicile ce fac ușoare vertebrele sale.
Allosaurus jimmadseni înseamnă “șopârla diferita a lui Jim Madsen”. Specia a fost numită de paleontologii Daniel Chure și Mark Loewen în 2020.
Allosaurus europaeus înseamnă “șopârla diferită europeană” și a fost numită de paleontologul Octavio Mateus în anul 2006, pe baza fosilelor descoperite în Portugalia.
Descriere
↑ cuprins
Acest dinozaur este clasificat ca o specie de alozaurid, un tip de dinozaur teropod mare, din infraordinul Carnosauria. Era un prădător biped, de dimensiuni mari. A avut o lungime medie de 10 metri, deși fragmente descoperite sugerează că ar fi putut ajunge la peste 12 metri și o înălțime de 5 metri.
Probabil că Alozaurul se oprea din creștere și ajungea adult la vârsta de 15 ani și trăia până la 28 de ani.
Corpul masiv al Alozaurului era susținut de două membre posterioare puternice. Fiecare picior avea trei degete pentru susținerea greutății și un pinten pe partea interioară a picioarelor, care ar fi putut fi folosit pentru a apuca de către alozaurii tineri. Ghearele degetelor erau mai puțin dezvoltate și mai asemănătoare copitelor decât cele ale teropodelor anterioare.
Credit: Shapeways Inc, Link
Credit: Utah State University Eastern, Link
Corpul era echilibrat de coada sa mare, lungă și musculoasă. 60% din lungimea totală a Alozaurului consta în lungimea cozii. Coada, probabil că îi permitea să schimbe rapid direcția în timpul urmăririi prăzii, deplasând coada spre interiorul virajului. Putea alerga cu o viteză între 30 și 55km/h.
În raport cu membrele posterioare mari și puternice, membrele anterioare erau considerabil mai mici (35% din lungimea membrelor posterioare la adulți), dar nu la fel de mici ca cele ale tiranozaurilor. Membrele anterioare aveau trei degete, care se terminau cu gheare ascuțite, mari și încovoiate, lungi de până la 15cm.
De către Domser, CC BY 3.0, Link, editat: înlăturare culoare fundal
Un studiu al mișcării brațelor a arătat că articulația umărului Alozaurului nu permitea brațelor să se întindă în față foarte mult. În schimb, mișcarea, în mare parte, avea loc în direcția către spate. Acest lucru denotă faptul că Alozaurul nu era capabil să se întindă în față pentru a apuca prada, însă odată ce prindea prada cu gura, folosea ghearele sub forma unor cârlige mari de carne pentru a împiedica prada să scape.
Forma craniului Alozaurului limita vederea binoculară la o lățime de 20°, aproximativ la fel cu crocodilienii moderni. Acest lucru ar fi putut fi suficient pentru a estima distanța până la pradă și pentru a planifica atacurile.
Alozaurul avea un gât scurt și puternic în formă de S și un craniu ușor, dar robust, îngust și alungit. Mărimea acestuia și a dinților era modestă pentru un teropod de mărimea sa. Craniul avea o lungime medie de 1 m, dar putea ajunge și la 1,5 m.
De către Uwe Jelting, CC BY 4.0, Link
Craniul era dotat cu zeci de dinți (aproximativ 80) cu o lungime între 5-10 cm, ascuțiți, zimțați și curbați înapoi pentru a împiedica prada să scape. Dinții devin mai scurți, mai înguști și mai curbați spre partea din spate a craniului. Dinții cădeau cu ușurință în timpul hrănirii și erau înlocuiți rapid, în mod continuu, pe toată durata vieții dinozaurului. Acestea fac ca dinții de Alozaur să fie fosile comune.
De asemenea, craniul avea o pereche de coarne deasupra și în fața ochilor. Aceste coarne erau compuse din extensii ale oaselor lacrimale. Aveau forme și dimensiuni variate. Coarnele erau probabil acoperite într-o teacă de cheratină și ar fi putut avea o varietate de funcții, inclusiv acționând ca protecție a ochilor împotriva soarelui. Acestea erau utilizate pentru a face paradă și în luptă împotriva altor membrii ai aceleiași specii.
De asemenea, avea creste care treceau de-a lungul vârfului oaselor nazale până la coarne. Și avea o creastă de-a lungul spatelui părții superioare a craniului pentru atașarea mușchilor, așa cum se poate vedea și la tiranozauride. Partea superioară a craniului era subțire, probabil pentru a îmbunătăți termoreglarea creierului.
În oasele lacrimale sa află depresiuni, în care s-ar fi putut afla glandele saline. În maxilar sunt sinusuri, care erau mai bine dezvoltate decât în cazul unor teropode bazale cum este Ceratozaurul. Acestea ar putea avea legătură cu simțul mirosului mai bine dezvoltat.
Alozaurul avea 9 vertebre în zona gâtului, 14 vertebre în zona spatelui și 5 în zona sacrala, care susțineau coapsele. Numărul vertebrelor cozii nu este cunoscut, James Madsen estimând ca fiind 50, iar Gregory Paul 45 sau mai puține. Numărul acestora a variat cu dimensiunea dinozaurului.
Vertebrele din zona gâtului au o conexiune sub forma unei bile ce intră într-o cavitate, care permit gâtului să se răsucească brusc. De asemenea, vertebrele aveau o mulțime de creste și coloana vertebrală era puternic construită pentru fixarea ligamentelor și mușchilor puternici ai gâtului. Acest gât puternic putea trage capul înapoi astfel încât dinții să smulgă bucăți mari de carne pe care să o înghită.
Credit: Utah State University Eastern, Link
Principala diferență dintre speciile Allosaurus fragilis și Allosaurus jimmadseni este forma osului jugal. Acesta este un os al craniului care se găsește la aproape toate reptilele, amfibieni și mamifere, fiind conectat la maxilar. La mamifere se mai numește osul zigomatic. În cazul dinozaurilor, acest os este considerat esențial în determinarea trăsăturilor generale, în situațiile în care nu a fost găsit un craniu complet. La dinozaurii non-aviari, osul jugal avea rol de suport structural pasiv în timpul mușcăturii.
Operă de artă originală de către Samantha Zimmerman, publicată de Daniel J. Chure și Mark A. Loewen – Articol PeerJ, CC BY 4.0, Link
Un studiu publicat în anul 2020 sugerează că Allosaurus era dimorf sexual (adică existau diferențe, cum ar fi mărimea sau culoarea, între masculii și femelele aceleiași specii).
Alimentația
↑ cuprins
Alozaurul se afla în vârful lanțului trofic, fiind prădătorul de dimensiuni mari cu cele mai multe fosile găsite în formațiunea Morrison din SUA. Probabil prada sa consta în dinozauri erbivori mari din aceeași perioada și poate alți prădători. O potențială pradă erau ornitopodele, stegozaurii și sauropodele de dimensiuni medii sau sauropode mari rănite sau bolnave.
Există dovezi ale unor atacuri ale Alozaurului asupra Stegozaurului, incluzând o vertebră dintr-o coadă de Alozaur cu o rană parțial vindecată, care se potrivește unui spin de pe coada Stegozaurului și o placă verticală de pe gâtul unui Stegozaur, care are o rană sub forma literei U ce se potrivește cu botul unui Alozaur. Sauropodele par de asemenea sa fi fost prada Alozaurului, atât ca pradă vie cât și ca leșuri, descoperindu-se urme pe oasele de sauropode, care se potrivesc bine cu dinții de alozaur și dinți de Alozaur căzuți împreună cu oase de sauropode.
Credit: Utah State University Eastern, Link
Însă, Alozaurul, cel mai probabil, nu putea vâna sauropode adulte, decât dacă vâna în haite. Avea un craniu de mărime modestă, dinți relativ mici și era cu mult depășit ca greutate de sauropodele contemporane acestuia. O altă posibilitate este ca Alozaurul să fi preferat să vâneze animale tinere în locul celor adulte.
Robert Bakker a observat următoarele adaptări ale Alozaurului: o reducere a mușchilor fălcilor, o creștere a mușchilor gâtului și abilitatea de a deschide gura extrem de larg, la un unghi de maxim 92°. De aceea, avea o mușcătură mai slabă decât aligatorii, leii și leoparzii de astăzi. Unii cercetători cred că dinozaurul și-ar fi folosit craniul ca un topor, lovindu-și fălcile superioare de pradă și apoi smulgând carnea cu dinții ascuțiți, creând răni catastrofale pentru pradă.
De către Steveoc 86, CC BY 2.5, Link
Victima își găsea sfârșitul, murind din cauza șocului și a pierderilor de sânge. Aceasta era o strategie brutală dar eficientă de ucis. Spre deosebire de Alozaur, Tiranozaurul care avea o mușcătură foarte puternică asemănătoare cu cea a unui aligator, putea zdrobi oasele prăzii sale.
Un alt studiu, care a dovedit această teorie, a demonstrat că, craniul Alozaurului era foarte puternic în ciuda forței mușcăturii relativ slabă. Folosind doar mușchii fălcilor putea exercita o forță a mușcăturii de 8724 Newton, însă craniul putea să reziste unei forțe verticale asupra dinților de 55500 Newton. Autorii sugerează că Alozaurul ataca cu gura deschisă, tăind carnea cu dinții și rupând-o cu ajutorul gâtului puternic, fără să zdrobească oasele.
O altă posibilitate pentru vânarea prăzilor mari ar fi faptul că Alozaurul putea lua mușcături de carne din sauropodele vii, lucru care era suficient pentru a îl susține, astfel încât nu era necesar să omoare prada. Această strategie ar fi permis ca prada să se vindece și să furnizeze hrană în același mod mai târziu.
Într-un studiu din anul 2013, s-a descoperit că mușchii gâtului Alozaurului ar fi permis acestuia să realizeze mișcări rapide și puternice ale craniului pe verticală. Alozaurul procesa carcasele de animale moarte prin mișcări verticale asemănătoare șoimilor. Animalul ar fi putut prinde carcasa cu membrele inferioare și cu botul, apoi trăgea capul înapoi și în sus pentru a rupe bucăți de carne. Acest comportament diferă de cel gândit pentru tiranozauride, care probabil rupeau carnea prin mișcări laterale ale capului, în mod similar cu crocodilii de astăzi. În plus, Alozaurul avea capacitatea de a își mișca capul și gâtul relativ rapid și foarte controlat, în defavoarea forței.
A fost un prădător feroce și agresiv, după cum indică urmele de dinți descoperite pe vertebrele unui Apatozaur. Alozaurul avea dinții așezați pe laturile craniului, ceea ce înseamnă că nu avea obraji și prin urmare nu își mesteca mâncarea. Tot ce putea face era sa muște și să înghită. De asemenea, Alozaurul putea adopta strategii diferite pentru prăzi diferite. Craniul era suficient de ușor ca să permită atacuri asupra ornitopodelor mai mici și mai agile, dar craniul era suficient de puternic ca să permită atacuri cu impact mare sub forma de ambuscade împotriva prăzilor mai mari, cum ar fi stegozaurii și sauropodele.
Comportamentul social
↑ cuprins
Începând cu anii 1970, unii paleontologi descriu Alozaurul ca având un comportament social și cooperant, vânând în haite. În timp ce alții cred că indivizii ar fi putut fi agresivi unul față de celălalt, hrănindu-se cu carcase de animale moarte sau pe moarte.
Credit: Discovery Channel documentar TV, NY Times, Link
Robert Bakker a interpretat dinții de alozaur căzuți și oasele cu urme de mestecare ale unor prăzi mari, ca dovada că alozaurii adulți aduceau mâncare la cuiburi pentru ca puii să mănânce până când creșteau și puteau mânca singuri. Adulții împiedicau alte carnivore să mănânce din această mâncare. Totuși, sunt puține dovezi ale vieții în turme la teropode și interacțiunile sociale cu membrii aceleiași specii ar fi inclus lupte între aceștia, după cum s-au descoperit răni ale toracelui și mușcături ale craniului. Mușcături ca acestea ar fi putut fi o cale de a stabili supremația într-o haită sau pentru rezolvarea disputelor teritoriale.
Însă vânarea în cooperare a prăzilor mult mai mari decât un singur prădător este rară în rândul vertebratelor în general, iar șopârlele, crocodilii și păsările moderne, în cazuri rare cooperează în acest mod. În schimb, au un comportament teritorial și vor omorî și canibaliza intrușii aceleiași specii. Exista dovezi de canibalism în rândul Alozaurilor, găsindu-se inclusiv dinți de alozaur căzuți printre fragmente de coaste, urme de dinți pe un omoplat și schelete de alozaur canibalizate printre oasele găsite în preajma unor cuiburi.
Fosile
↑ cuprins
Cea mai mare parte a rămășițelor Alozaurului provine din America de Nord și Portugalia, dar s-au găsit rămășițe și în Siberia și Tanzania. Este unul dintre cei mai bine cunoscuți dinozauri, datorită numărului mare de fosile descoperite. Specia tip, Allosaurus fragilis, este cunoscută prin cel puțin 60 de indivizi, toți găsiți în formațiunea Morrison răspândită în statele: Colorado, Montana, New Mexico, Oklahoma, South Dakota, Utah, Wyoming din SUA.
De către Sheep81, CC BY-SA 3.0, Link
Descoperirea și studiul timpuriu sunt complicate datorită multiplelor nume care au fost asociate Alozaurului în timpul Războaielor oaselor (Războaiele oaselor a fost o perioadă de competiție intensă pentru vânătoarea și descoperirea de fosile, marcată de rivalitatea aprinsă între paleontologii Edward Drinker Cope și Othniel Charles Marsh).
Prima fosilă descoperită a fost un os obținut de Ferdinand Vandeveer Hayden în 1869. Osul provenea dintr-o locație necunoscută, probabil din formațiunea Morrison (Formațiunea Morrison este o secvență distinctă de roci sedimentare din Jurasicul târziu aflată în vestul SUA, care a fost cea mai fertilă sursă de fosile de dinozauri din America de Nord). După ce osul a fost atribuit inițial genului Poekilopleuron, Hayden a decis că fosila merită propriul gen numit Antrodemus.
Alozaurul în sine este bazat pe colecția de oase fragmentate formată din: trei vertebre, un fragment al unei coaste, un dinte, un os al unui deget de la picior și o parte a membrului anterior drept, descoperite în 1877 de Othniel Charles Marsh. Acesta a asociat numele Allosaurus fragilis acestor fosile. Fosilele au fost găsite în formațiunea Morrison. Ulterior, Marsh și Cope au creat noi genuri, cum sunt: Creosaurus, Labrosaurus și Epanterias, care s-au dovedit mai târziu a fi parte a genului Allosaurus.
Multitudinea numelor timpurii a complicat cercetările ulterioare. Cea mai timpurie încercare de a rezolva situația complicată afost a lui Charles Gilmore în 1920. Acesta a ajuns la concluzia că vertebra cozii pe baza căreia a fost atribuit numele Antrodemus ne sa distingea prin nimic de cele ale lui Allosaurus și că numele de Antrodemus ar fi de preferat deoarece acesta fiind mai vechi are prioritate.
Astfel Antrodemus a devenit numele acceptat pentru acest gen pentru mai mult de 50 de ani, până când James Madsen a publicat o monografie despre specimenele din Cleveland-Lloyd și a concluzionat că numele Allosaurus ar trebui să fie folosit, deoarece Antrodemus se baza pe material fosil cu puține trăsături definite și fără informații despre locația de unde a fost descoperit.
James Madsen, cel după care a fost dată denumirea speciei Allosaurus jimmadseni, a fost paleontolog de stat în statul American Utah, care a scris o monografie despre Allosaurus in 1976, considerată ca fiind de referință. Lucrarea se bazează pe descoperirile din cariera de dinozauri Cleveland-Lloyd din Utah din 1960. Lucrarea a condus la reconsiderarea lucrurilor știute despre Allosaurus până atunci și la numeroase cercetări ulterioare. Ca urmare, inclusiv numele Antrodemus, utilizat pentru o perioadă de 50 de ani înainte de scrierea monografiei, a fost înlocuit cu Allosaurus.
Deși lucrări sporadice au avut loc la cariera de dinozauri Cleveland-Lloyd începând cu anul 1927, operațiuni mari nu au început decât în anul 1960. Din 1960 până în 1965 mii de oase au fost descoperite. Cariera este cunoscută pentru abundența de fosile de Allosaurus, starea bună a fosilelor și lipsa de explicații științifice privind formarea acesteia. Majoritatea oaselor aparțin speciei Allosaurus fragilis, estimându-se că 46 din 73 de dinozauri aparțin acesteia. Rămășițele scheletice aparțin indivizilor de aproape toate vârstele și mărimile, de la 1 metru la 12 metri lungime.
Perioada de după anul 1980, a fost marcată de o înmulțire a studiilor ce privesc viața Alozaurului. Studiile au acoperit subiecte, cum sunt: variația scheletului, creșterea, construcția craniului, modalitățile de vânătoare, creierul și posibilitățile de a trăi în turme și de a își îngriji puii.
În 1991 a fost descoperit un exemplar de Allosaur numit “Big Al”. Acesta este un schelet complet în proporție de 95% și parțial articulat. A măsurat 8 metri în lungime și a fost excavat în Wyoming de către o echipă elvețiană condusă de Kirby Siber. În 1996, aceeași echipă a descoperit un al doilea Alozaur numit “Big Al II”. Acest specimen constituie cel mai bine prezervat schelet de acest tip până în prezent. Chure și Lowen au identificat în anul 2020 aceste specimene ca fiind reprezentante ale speciei Allosaurus jimmadseni.
Credit: Daniel Chure, Natural History Museum of Utah, Link
În 1999, fosile aparținând genului Allosaurus au fost descoperite în Portugalia. A fost găsit un schelet parțial ce include: un os pătrat, vertebre, coaste, părți ale coastelor și membre posterioare. Inițial, specimenul a fost atribuit lui Allosaurus fragilis, însă descoperirea ulterioară a unui craniu parțial și a unui gât în formațiunea Lorinha, a condus la numirea unei noi specii: Allosaurus europaeus de către Octavio Mateus. Specia a apărut mai devreme în Jurasic decât Allosaurus fragilis și diferă de celelalte specii din genul Allosaurus prin detaliile craniului.
Fosile de Alozaur sunt adesea găsite împreună cu cele de Apatosaurus, Camarasaurus, Diplodocus și Stegozaur. Alozaurul a trăit împreună cu alte teropode mari ca Ceratosaurus și Torvosaurus atât in SUA cât și în Portugalia.
Popularitate
↑ cuprins
Lumea pierdută (The Lost World), produs în 1925, a fost primul film de lungă durată cu dinozauri și în film nu Tyrannosaurus Rex a jucat rolul principal, ci Allosaurus (împreună cu apariții ale Pteranodon și Brontosaurus, dinozaurul redenumit mai târziu Apatosaurus). Cu mai puțin de un deceniu mai târziu, totuși, Allosaurus a fost retrogradat permanent la rangul secund în Hollywood ca urmare a apariției convingătoare al lui T. Rex în blockbuster-ul King Kong din 1933 și a ieșit din lumina reflectoarelor în totalitate prin concentrarea francizei Jurassic Park asupra lui T. Rex și Velociraptor.
Galerie Imagini
↑ cuprins
Articole populare:
De ce au dispărut dinozaurii? 12/02/2021 
Era dinozaurilor 12/02/2021 
Ferocele Alozaur 24/02/2021 
Blindatul Anchilozaur 02/03/2021 
Arheopterix aripa antică 17/04/2021 
Ce sunt dinozaurii? 27/01/2021
Linkuri utile
↑ cuprins
